Amorul şi interneţii mă-sii

Totuși, iubirea, zicea cândva un poet. De când cu Facebook, nu mai e rost de romanțe și poeme, iubirea se măsoară în like și share. Declarațiile de amor se fac în comments, cererile în căsătorie pe Instagram, hora se pune pe Snapchat. După ce nunta se încheie, rămân doar ei, Ion și Măria. Singuri pe-o canapea. Când lovește furtuna și pică wireless-ul, dragostea lor se chircește ca un gândăcel sub soarele arzător.

Mâncarea n-are gust fără poza și filtrul aferent, sărutul e sec și uscat, dacă nu-i văzut de sutele de prieteni virtuali. Cât despre Măria Sa, sexul, se face mai greu așa, fără admiratori sau aplauze din taste. Și, până la urmă, ce rost are? Am ajuns ca până și nevoile primare, precum șederea pe tron de dimineață, să fie legate indisolubil de interneții mă-sii.

george-clooney-

Dar asta nu e tot! De pe internet aflăm şi cum să iubim. Așa ajungem să ne așteptăm ca Ion, cel de acasă, să arate ca Brad Pitt la SPA, să aibă banii lui Bill Gates și inteligența lui Einstein. Ah, da! Și virilitatea neaoșului Terente. Pe deasupra, să recite din Minulescu tremurând, ca nimeni altul, în timp ce ne masează picioarele având un trandafir roșu între dinți.

Așteptările-s mari și pentru Măria. Blond decolorat spre ars, buze umflate cu pompa de saltele, sâni voluptuoși, asemenea pepenilor de Dăbuleni, dar, mai ales, sprâncene desenate, în care părul e doar o amintire. Minimum trei doctorate neplagiate și două moșteniri generoase. Unul din doctorate să fie musai la flaut.

Și uite așa, revenim la Ion și Măria, pe canapea. Se uită tălâmbi unul la altul, de parc-ar fi hipnotizați. Toate articolele de pe internet le spun că merită mai mult, că ei sunt speciali, unici și, mai ales, superfantastici. Înghit cu tristețe ultimele îmbucături de șaorma, apoi își aprinde fiecare dintre ei smartphone-ul. Un zâmbet le răsare pe chip, în timp ce se duc în interneții mă-sii.

 

Sursă text şi foto: http://www.catchy.ro

Alege-ţi bărbatul deja sătul de femei

Cum sa ai o relatie de cuplu mai fericitaȘi fii tu femeia aia la care se oprește din confort, din saturația de a mai trece prin ritualul curtării și al epatării cu penajul frumos, de cocoș, pe care toți și-l afișează în primele trei luni de când te-au cunoscut.

Nu-i nimic rău în faptul că vei fi ultima lui femeie doar fiindcă e sătul de alte femei. Dimpotrivă.

N-o să trebuiască să-l mai târăști acasă de pe la meciuri, beer pong-uri și petreceri cu băieții. Au jelit altele înaintea ta, singure-n vârfu’ patului, așteptându-l să vină cu masa pusă… și el nu mai venea. Decât prea târziu, prea obosit, prea beat, prea… fără chef.

N-o să trebuiască să mai intri în competiție cu toate cocoțatele pe tocuri, cu toate fustele scurte de pe stradă, cu toate animatoarele neplătite de prin cluburi. E sătul de alea, i-au trecut zeci prin pat, poți să sari direct în teniși și blugi fără probleme atunci când ai chef să faci asta.

N-o să trebuiască să fii tu zgripțuroaica ce-l oprește din micile plăceri de burlac, aducându-i aminte de priorități prea mari pentru pălăria lui: casă, facturi, concedii în doi… Au încercat altele înainte și-a fugit mâncând pământul până s-a săturat de fugă… și s-a izbit în brațele tale.

Și la tine-n brațe va găsi confortul pe care-au vrut și altele să i-l dea, dar nu era încă pregătit. Va găsi, pentru prima oară-n viață, plăcerea serilor doar în doi, a plimbărilor lungi cu mașina, a unei cine pregătite acasă de voi doi, a unei escapade la munte doar cu prieteni apropiați… a distracțiilor simple, domestice, cât se poate de banale. Și-i va plăcea banalitatea asta. Îi va plăcea liniștea. Și asta-i va veni natural, căci după ce-a fugit o viață de rutina unui cuplu solid, acum liniștea asta e singurul adăpost care-l mai împlinește.

Oferă-i-o. Fiindcă-i sătul de femei și, implicit… de gălăgie. :)

Sursă text: http://www.catchy.ro

Definirea căsătoriei

12246782_1037020099670961_4225638666266546177_n

„Dacă îţi este frică de singurătate, nu te căsători” –  Anton Cehov (1860-1904)

„Căsătoria este o invenţie minunată, dar şi un kit pentru repararea unei biciclete este la fel de minunat” – Billy Connolly – actor de comedie

„Problema cu unele femei este că se entuziasmează pentru nimic – apoi se mărită cu el” – Cher

„Căsătoria nu e nici rai, nici iad, este doar purgatoriu” – Abraham Lincoln (1809 – 1865)

„Nicio baie de pe pământ nu te va recompensa pentru căsătoria cu un bărbos pe care îl urăşti” – Dodie Smith (1896-1990), autoarea romanului „101 dalmaţieni”

„Un bărbat nu ştie ce este fericirea până când nu se căsătoreşte, dar atunci este prea târziu” –  Frank Sinatra (1915-1998)

„O căsătorie reuşită ar fi între o soţie oarbă şi un soţ surd” – Michel de Montaigne (1533-1592)

„Practic, soţia mea era imatură. Mă aflam în baie, a intrat şi mi-a scufundat corăbioarele.” – Woody Allen, cel care a mai spus şi: „Căsnicia este moartea speranţei.”, dar şi „Am avut tendinţa să-mi plasez soţia sub un piedstal”.

„Când m-am măritat, am vrut o căsnicie adevărată.” – Audrey Hepburn (1929-1993)

„Am fost căsătorit de un judecător. Trebuia să fi cerut un juriu.” – Groucho Marx (1890-1977)

„Soţul meu spune că are nevoie de mai mult spaţiu… Aşa că l-am încuiat afară” – Roseanne Barr

„Am ieşit cu un travestit şi mama mi-a zis: Mărită-te cu el, o să-ţi dublezi gardebora” – Joan Rivers (1933-2014)

„Bărbaţii se căsătoresc cu femei în speranţa că acestea nu se vor schimba niciodată. Femeile se căsătoresc cu bărbaţi în speranţa că aceştia se vor schimba. Invariabil, şi unii, şi alţii sunt dezamăgiţi.” – Albert Einstein (1879-1955)

“Căsătoria este o instituţie fantastică, dar eu nu sunt pregătită pentru nicio instituţie” – Mae West (1893-1980), parafrazându-l pe HL Mencken („Căsătoria este o instituţie minunată, dar cine vrea să trăiască într-o instituţie?”). Mae mai spunea şi că „bărbaţii sunt hobby-ul meu, dacă mă căsătoresc vreodată, va trebui să renunţ”.

11755448_976077152431923_7901149103066007092_n

„Nu cred că soţia mea mă place foarte mult, când am făcut infarct, ea a trimis o scrisoare către ambulanţă” – Frank Carson (1926-2012, care glumea despre căsătorie, deşi în realitate a fost 62 de ani căsătorit cu iubita din copilărie.

„Am fost căsătorită cu un marxist şi cu un fascist, dar niciunul nu ducea gunoiul” – Lee Grant

„Ea era sătulă de el, pe cât de obost de ea era el. Emma a regăsit în adulter banalitatea căsătoriei.” – Gustave Flaubert (1821-1880), Madame Bovary

„În unele tări, căsnicia este o pedeapsă pentru furtul din magazine” – Wayne către Garth în filmul Wayne’s World (1992)

„Căsătoria este triumful imaginaţiei asupra inteligenţei. A doua căsătorie este triumful speranţei asupra experienţei” – Oscar Wilde (1854-1900)

„Eram trei în această căsătorie, aşa că era cam aglomerat” – Diana, Prinţesă de Wales (1961-1997), în cadrul unui interviu în 1995, ca răspuns la întrebarea „Credeţi că doamna Parker Bowles a jucat vreun rol în destrămarea căsătoriei dumneavoastră?”

„Dragostea – o nebunie temporară vindecată de căsătorie” – Ambrose Bierce (1842-1914)

„Este un adevăr universal valabil că un burlac bogat trebuie să fie în căutarea unei soţii” – Jane Austen (1775-1813)

„Mi l-am dorit. L-am obţinut. La naiba!” – Margaret Atwood

„Bărbaţii care au piercing în ureche sunt mai pregătiţi pentru căsătorie. Au experimentat suferinţa şi au cumpărat deja bijuterii” – Rita Rudner

„Soţia mea şi cu mine am încercat să luăm micul dejun împreună, dar a trebui să ne oprim, altfel căsnicia noastră ar fi fost distrusă” – Winston Churchill (1874-1965)

O căsătorie este formată din doi oameni care sunt gata să jure că numai celălalt sforăie” –  Terry Pratchett (1948-2015)

„Dumnezeu a creat sexul. Preoţii au creat căsniciile.” – Voltaire (1694-1778), care a mai spus şi că: „mariajul este singura aventură la îndemnâna laşilor”

„Ţine ochii bine deschişi înainte de căsătorie şi pe jumătate închişi după” – Benjamin Franklin (1705-1790)

„Se spune că toate căsniciile sunt făcute în cer, dar  şi tunetele şi fulgerele tot acolo îşi au originea” –  Clint Eastwood

„Oricărei fete i-ar plăcea să se mărite cu un bărbat bogat. Eu am făcut-o de două ori. Dar ceea ce le diferenţiază este întrebarea – te gândeşti întâi la bani şi apoi la dragoste sau invers?” – Hedy Lamarr (1914-2000)

„Nu este lipsa dragostei, ci lipsa prieteniei cea care face nefericită o căsnicie” – Friedrich Nietzsche (1844-1900)

13412899_626383360871899_5500083951505744967_n

„Am început să cred că poate e adevărat ce se zice că atunci când eşti căsătorit şi ai copii parcă ţi se spală creierul şi devii la fel de indiferent ca un sclav într-un stat totalitar” – Sylvia Plath (1932-1963)

Sunt (I am) este cea mai scurtă propoziţie în limba engleză. Poate că „Da” (I do) este cea mai lungă?” – George Carlin (1937-2008)

„Majoritatea femeilor se gândesc mai mult când aleg un cal la cursele de la Belmont, decât când îşi aleg soţii.” – Lauren Bacall (1924-2014)

„O fată trebuie să se căsătorească din dragoste şi să se tot căsătorească până o găseşte” – Zsa Zsa Gabor

„Căsătoriţi-vă cu orice preţ. Dacă veţi nimeri o soţie bună, veţi fi fericiţi; dacă veţi nimeri una rea, veţi deveni filozofi” – Socrates (470/469 – 399 BC)

„Căsnicia – cea mai avansată formă de război a lumii moderne” – Malcolm Bradbury (1932-2000)

 

Sursă text: http://www.catchy.ro

Sursă foto: Art Pics Photography

Cândva am fost prinţesă – Jacqueline Pascarl

IMG_20160221_173104

 

„Trăim cu speranţa…”

Atunci când un om decide să-şi expună viaţa şi trăirile emoţionale întregii lumi este o dovadă reală de curaj! În cartea sa, Jacqueline Pascarl prezintă modul în care i-a fost prezentată religia islamică şi a felului în care a asimilat-o într-o anumită familie regală, a unei anumite naţiuni şi într-un anumit moment.

Fiind atrasă într-o oarecare măsură de cultura musulmană, de religia, tradiţiile şi poziţia femeii musulmane în societate, îmi doream de mult să aflu povestea ei. Deşi este a treia carte care face referire la această „lume” diferită de a noastră, am fost mereu cu sufletul la gură, captată de destinul şi puterea lor care stă mereu în mâna bărbaţilor. Violența și brutalitatea bărbaților musulmani îndoctrinați, modul în care sunt tratate și văzute femeile acolo, supunerea lor față de bărbați și față de practicile barbare numite „tradiții”  și neputința financiară și legală de a putea pleca de lângă călăii lor îți creează o revoltă interioară de nedescris.

Jacqueline Pascarl este o tânără din Australia care a avut o copilărie nefericită, fiind crescută de o mamă cu probleme psihice şi de diverşi taţi care o abuzau. Îl cunoaşte pe sultanul Bahrin la Melbourne, pe când ea avea doar 17 ani și visa la o carieră de dansatoare profesionistă, iar el era student la Arhitectură. El era mai matur și deja trecut printr-un divorț, ea venea dintr-o familie disfuncțională – tatăl absent, mama labilă psihic, bunica bolnavă făcând eforturi să o crească bine. Apariția lui Făt-Frumos pe cal alb a însemnat pentru ea prima dragoste, prima relație, dar și multe renunțări, dezamăgiri și începutul unor suferințe inimaginabile, despre care nu putea spune nimănui. De ce? Pentru că prințesele sunt fericite, prințesele trebuie să respecte eticheta și protocolul, prințesele trebuie să își acopere vânătăile cu straturi groase de fard și să își înghită suspinele.

Cucerită de comportamentul lui, aceasta se îndrăgosteşte şi decide să se căsătorească cu el, să îşi schimbe religia, să renunţe la visurile ei, să înceapă o viaţă nouă alături de el. Odată ajunsă în Terrengganu, ,Malaysia, ea devine prinţesa Yasmin, însă imediat după ce au fost îndeplinite toate formalităţile privind căsătoria lor, „prinţul” Bahrin începe să se schimbe total, transformându-se într-un tiran iar palatul devenindu-i închisoare.

IMG_20160221_173407Și până la urmă, cum te descurci cu un partener care în văzul lumii este adoratorul tău perfect, politicos și atent, iar noaptea este violatorul și demonul care te rupe în bătaie, din motive doar de el știute? Ce le spui copiilor despre tatăl lor? Încotro strigi după ajutor dacă ești singură într-o țară a cărei limbă abia o înțelegi și nu poți avea încredere în nimeni?

Iddin și Shah, băiețelul și fetița cuplului Yasmin – Bahrin, asistă neputincioși de fiecare dată la certurile părinților. Salvarea vine din partea bunicii bolnave a femeii, care cere să își vadă nepoata și strănepoții înainte de a muri. Bahrin este de acord ca Jacqueline și copiii să plece în Australia, pentru scurt timp. Ajunsă la Melbourne, femeia își face curaj și divorțează și de aici începe războiul. Instanța îi acordă custodie unică asupra copiilor, dar Bahrin e deasupra legii, așa că îi răpește după șase ani, în 1992.

De aici începe o luptă aprigă între cei doi, armele fiind proprii lor copii. Aceasta încearcă să lupte prin toate modurile legale să îşi aducă copii alături de ea. Se confruntă cu refuzul conducătorilor statului care nu au coloană vertebrală să se impună în faţa unui „tiran cu sânge albastru”. Făcând cercetări intensive despre infracţiunea răpirii internaţionale de copii, ajunge la crearea unui film documentar care relata statistici şi povesti cutremurătoare, denumit „Braţe pustii – Inimi frânte”. În timpul cercetărilor, află despre Convenţia de la Haga privind aspectele civile ale răpirilor de copii care este un tratat internaţional care a intrat în vigoare la mijlocul anilor ’80, pentru a combate incidenţa din ce în ce mai mare a răpirilor de copii de către proprii părinţi. De-a lungul timpului, această convenţie fusese adoptată de mai mulţe naţiuni, însă din păcate, majoritatea naţiunilor din Orientul Mijlociu, Africa şi Asia, au refuzat să semneze tratatul, ceea ce însemna că micuţii răpiţi care sunt duşi în aceste state nu au nici o plasă de siguranţă legală pentru a-i proteja şi a-i ajuta să fie repatriaţi în ţara de origine.

Neavând sprijinul guvernului, aceasta oferă interviuri şi apelează la toate sursele mass-media încercând să fie repusă în drepturile de părinte, înaintând o cerere pentru extrădarea lui Bahrin din Malaysia, timp în care acesta devine un musulman devotat, exprimându-şi motivul pentru care răpise copii – „În numele lui Allah!”

Cartea aceasta a fost scrisă în 1999 și descrie nu doar viața chinuită a Jacquelinei, ci și eforturile pe care le-a făcut pentru a-și recupera copiii și de a ajuta alți părinți aflați în aceeași situație, în calitate de activist pentru drepturile părinților și copiilor. Jacqueline i-a revăzut pe Iddin și Shah după 14 ani, în 2006, când fiul ei avea 23 de ani, iar fiica 20. Acum sunt nedespărțiți, dar nu vor recupera vreodată timpul petrecut la mii de kilometri distanță din cauza ambițiilor unui om mărunt și a tradițiilor unui sultanat obscur.

Recomand această carte din toată inima, a cărei poveste trebuie înţeleasă şi împărtăşită. Blogul autoarei îl găsiţi aici iar căteva părţi din interviurile ei  aici. Drama personală de până atunci se transformă într-o ştire de răsunet internaţional, cu consecinţe grave. Autoarea specifică că intenţia ei nu este menită a fi o acuzare a islamului şi nici nu arată cu degetul, la grămadă, spre musulmani – „Cred că toate religiile sunt, în esenţă, bune. Răul vine odată cu interpretările şi prejudecăţile inculcate de indivizi cu talente în manipularea politică şi sociologică”

Cei interesaţi pot găsi cartea aici.

Surse: http://bookmag.eu – http://www.momenteinviata.rohttp://www.elefant.ro

Mâinele sus sau te voi…fotografia!

Un titlu potrivit pentru această fotografie care a circulat o vreme în lumea virtuală musulmană și doar când a intrat în cea a vorbitorilor de engleză a devenit virală, înduioșând o lume întreagă. Jurnalista Nadia AbuShaban, din Gaza, care a postat-o pe Twitter în martie 2015, identificase naționalitatea copilei, dar, fără informații cheie – cine, când și unde fusese făcută fotografia, mulți s-au îndoit de autenticitatea ei. BBC a derulat o anchetă înpreună cu un blogger și au reușit să dea de urma autorului.

fata_cu_mainile_in_aer

Hudea, 4 ani, fetia siriană speriată în faţa teleobiectivului fotojurnalistului Osman Sağırlı, de la Turkiye Newspaper. Tabăra de refugiați de la Atmeh, decembrie 2014.

Osman a povestit cum, în loc să se bucure ca orice copil la vederea aparatului de fotografiat, micuța Hudea a strâns buzele, gata să plângă, și a făcut un gest pe care îl văzuse prea des: a ridicat mâinile în semn că se predă. Ca să nu fie împușcată. Câtă moarte trebuie să vezi în jurul tău ca să faci asta la patru ani?

Imaginea s-a viralizat rapid, oamenii fiind impresionaţi de expresia facială a fetiţei şi de faptul că în Siria copiii cresc într-o teroare continuă. Cu toate acestea, au apărut şi sceptici care au spus că fotografia este falsă, că ar fi mai veche sau că în imagini ar apărea un băieţel, nu o fetiţă.

BBC a reuşit să îl identifice pe autorul fotografiei, fotojurnalistul turc Osman Sagirli, care a demontat aceste mituri. El a precizat că a făcut fotografia în decembrie 2014, în tabăra de refugiaţi de la Atmeh din Siria, la 10 km de graniţa cu Turcia, unde fetiţa din fotografie, Hudea, se afla împreună cu mama ei şi cei doi fraţi.

”Foloseam un obiectiv telescopic şi ea a crezut că e o armă. Mi-am dat seama că e terifiată abia după ce am făcut fotografia. De obicei, copiii fug, îşi ascund faţa sau râd când văd camera de fotografiat”, a declarat Osman Sagirli.

Fotojurnalistul spune că preferă să fotografieze copii din zone de conflict, nu adulţi, pentru că aceştia sunt mai sinceri şi nu îşi ascund sentimentele.

 

Sursă text: http://www.catchy.rohttp://www.spiegel.comhttp://www.bbc.com

Sursă foto: www.nation.co.ke

 

Anticarul din Kabul – Asne Seierstad

cooltrends.ro

cooltrends.ro

În noiembrie 2001, când jurnalista norvegiană Asne Seierstad a intrat în Kabul alături de trupele de comando ale Alianţei Nordice, unul dintre primii oameni care i-a întâlnit a fost un anticar. Sultan Khan nu numai că i-a vândut lui Asne şapte cărţi, dar s-a şi împrietenit cu ea. În cele din urmă a invitat-o la el acasă, la cină, după care jurnalista a pus la cale un plan: va scrie o carte despre Khan – despre care credea că este un afgan aparte, şi despre familia lui, cu condiţia să se mute în casa lor.

Asne Seierstad nici nu bănuia cât de mult avea să i se schimbe viața după acest studiu „din interior” al lumii afgane. Am citit cartea „Anticarul din Kabul” dorindu-mi în permanență să fie ficțiune, o parte din mine refuza cu încăpățânare să creadă vreo iotă din ce scrie în ea. Și atunci când deveneam conștientă acut de realitatea descrisă, mă enervam îngrozitor. M-am grăbit să termin cartea, ca să scap de sentimentul presant că valorile în care cred pot dispărea într-o clipă doar pentru că cineva are o pușcă în mână. E adevărat că sentimentul a fost întreținut și de perspectiva „occidental-jurnalistică” a autoarei.

Această carte tinde spre o revoltă organică legată de condiţia femeii afgane. În ce stare de umilinţă, de supunere e obligată să stea! Cât de diformă pare uneori gândirea bărbaţilor de acolo! Totuşi realizez că autoarea nu face altceva decât să apere valorile occidentale pe care le consideră infailibile şi aducând maximum de onoare şi libertate. De asemenea, procedează ca orice ziarist – amplifică evenimentul aproape nesemnificativ , îl face din ţânţar armăsar, îl analizează până-n pânzele albe, apoi, când atenţia cititorilor se îndreaptă spre altceva, uită tot, lăsând evenimentul să-şi reia proporţiile normale, minime.

Decrete şi isprăvi talibane

Printre alte ingrediente cu care este umplută cartea, ştiu şi eu, situaţia politică, o scurtă istorie a Afganistanului ori iniţierea sumară în islamism, sunt enumerate şi cele 16 decrete emise la începutul guvernării talibane. Reguli îngrozitoare sunt puse într-un talmeş-balmeş alături de reguli minore. Astfel din prima categorie – femeile nu aveau voie să meargă fără burka, acel costum care le acoperea cu totul. (De altfel femeile care poartă burka sunt precum caii cu ochelari: pot privi numai într-o direcţie; este un truc prin care bărbatul ştie unde se uită soţia lui). Se interzice muzica şi dansul la nunţi sau pur şi simplu ascultarea muzicii înregistrate. Şoferii prinşi cu o casetă în maşină erau arestaţi. Interzis de asemenea bărbieritul. Cel prins ras proaspăt era târât la răcoare până îi creştea barba de mărimea unui pumn. Interzisă şi reproducerea imaginilor, de aceea talibanii ard toate cărţile ori ziarele care reproduc vreo imagine fie de om, fie de animal. Distrug statui şi vandalizează anticariate şi librării.

Acestor măsuri îngrozitoare care refuză artele muzicii, dansului şi picturii şi care aduc ani lungi de închisoare le sunt adăugate decrete care dovedesc lipsa de logică. Este interzisă înălţarea de zmeie ca să nu se strice judecata copiilor. Creşterea porumbeilor pentru a nu mai fi folosiţi ca păsări de luptă. Se interzic coafurile englezeşti şi americane, în special bărbaţii cu părul lung. Se interzice spălarea rufelor la râu. Amănunte alături de interdicţii oribile.

Să nu uit şi alte fapte vrednice de talibani, membrii după cum îmi pare ai unei adevărate Inchiziţii musulmane – au intrat în casele oamenilor, le-au spart televizoarele şi radiourile şi mai ales au călcat în picioare orice figurină jucărie, în special păpuşile, de faţă cu copiii. Nici nu vreau să-mi închipui teroarea pe care o resimţea o fetiţă de 3-4 ani văzând că îi este sfâşiată păpuşa cea mai dragă.

Femeia

Privirea asupra condiţiei femeii afgane pleacă de la evidenţa încă de la începutul cărţii a conflictului inexplicabil dintre deschiderea cosmopolită a anticarului şi conservatorismul fanatic conservat în propria familie. Prin intermediul familiei sale aflăm amănunte de genul:
Sunt foarte multe căsătorii între fete de până în 16 ani şi bărbaţi trecuţi de 40-50 de
ani deoarece se pot obţine mai mulţi bani din partea pretendentului. Aici să inserez o mică
anchetă. Stăteam de vorbă cu nişte prieteni şi constatasem că pe toţi ne sfătuiseră părinţii să ne căsătorim cu câte o persoană care li se părea potrivită pentru noi, dar care de fapt era îndrăgită de ei. Noi toţi refuzasem astfel de oferte părinteşti şi ne cuplasem mai târziu după cum ne dusese capul. Credinţa în relaţia de dragoste era în societatea mea o tradiţie atotputernică. În societatea afgană însă, fetele nici măcar nu au voie să se gândească la o relaţie de iubire, ele trebuie să accepte pe cel desemnat de părinţi fără nicio împotrivire. Nici măcar nazuri nu pot să facă, aşa cum era prin Europa clasicistă de acum 3-4 secole. Trebuie să-şi ducă viaţa alături de fiinţa nepotrivită aleasă de părinţi de obicei pentru bani.
În familiile afgane, căsătoriile se fac de obicei între rude, de preferat între veri
Femeile nu iniţiază niciodată o conversaţie cu membrii masculini ai familiei, ci doar răspund la întrebări – existenţă o credinţă bine înrădăcinată în superioritatea masculină
În posturi bărbaţii şi femeile stau în camere separate
În autobuz femeile stau înghesuite pe rândurile din spate în timp ce restul mijlocului de transport rezervat bărbaţilor şi cel mai spaţios este pe jumătate gol
Talibanii au interzis purtarea pantofilor cu toc de metal care putea distrage atenţia bărbaţilor pe stradă; de asemenea au interzis lacul de unghii şi au tăiat câtorva femei ghinioniste un deget de la mână sau picior dacă le-au văzut unghiile ojate
Şi azi femeile îmbrăcate inadecvat la diferite ocazii riscă să fie împuşcate în picioare sau să li se arunce acid pe faţă de către fundamentalişti
În oraşul Khost unde gândirea talibană este o practică obişnuită, femeile nu ies niciodată în oraş, stau doar în curtea din spatele casei precum găinile
Multe dintre soţiile unui bărbat se urăsc una pe cealaltă profund şi nu-şi vorbesc niciodată; foarte rar soţul o iubeşte când pe una, când pe alta, o seară aici, cealaltă seară dincolo. De cele mai multe ori are loc o a doua căsătorie abia când prima soţie îmbătrâneşte şi soţul nu o mai vizitează niciodată. „În timp ce prima nevastă primeşte tinereţea bărbatului, cea de-a doua se alege cu bătrâneţea”
Jamila, o tânără căsătorită cu un bătrân care plecase de câţiva ani în Occident a fost suspectată că e vizitată de un amant noaptea. A fost desfăcută rapid legătura căsătoriei şi retrimisă familiei. Mama împreună cu fraţii ei au decis s-o omoare, iar culmea a fost că nimeni nu i-a acuzat de crimă, ci toţi au dat vina pe fapta de incest a Jamilei. „În Afganistan o femeie care tânjeşte după dragoste e o noţiune tabu”. Tinerii nu au voie să se întâlnească, să se iubească sau să aleagă. Dragostea e văzută ca o crimă ce trebuie pedepsită cu moartea şi de obicei e ucisă femeia. Iată din capitolul dedicat poeziei landay (cu câteva versuri în care sunt presărate strigăte despre viaţa netrăită din plin) poemul „Lipeşte-ţi gura”:

„Lipeşte-ţi gura peste a mea,
dar lasă-mi limba liberă, ca să poată vorbi despre dragoste.

Ia-mă în braţe mai întâi!
Apoi vei putea să te prinzi de coapsele mele,

Gura mea este a ta, mănânc-o, nu-ţi fie teamă!
Nu e făcută din zahăr ce se topeşte.
Gura mea, poţi să o iei.
Dar de ce mă stârneşti – sunt udă deja.

Te voi transforma în cenuşă,
dacă numai pentru o clipă îmi voi întoarce privirea spre tine”.

„Femeile tinere sunt înainte de toate obiecte de schimb sau de vânzare. Căsătoria este un contract între familii sau în sânul familiilor. Deciziile se iau în conformitate cu avantajele pe care mariajul le aduce clanului – sentimentele sunt rar luate în considerare.”

stroke.ro

stroke.ro

 

Religia

Mă gândeam că fanatismul este de obicei generat de prea puţina singurătate – un musulman riguros se roagă la moschee de 5 ori pe zi, ceea ce duce la cel puţin 5 contacte cu o masă de oameni care par înrolaţi într-o armie permanentă. Gândirea şi progresul presupun libertatea de a-ţi organiza timpul cum vrei. De aceea apar în realitate numeroase abateri de la regula celor 5. Islamismul nu e un bloc fanatic sau tabără militară, deşi lasă această impresie.
Tot talibanii, dragii de ei, considerau dezbaterea o erezie, iar îndoiala un păcat. Studiul altei cărţi decât Coranul un lucru inutil, periculos. Mai mult, în vremea guvernării lor toţi miniştrii au fost înlocuiţi de mulahi, lipsiţi de orice înţelegere pentru progres sau dezvoltare economică.
În anii „™80 comunismul a încercat să pună capăt societăţii structurate în clanuri prin colectivizare – ţăranii săraci au refuzat însă să lucreze pământul luat de la proprietarii bogaţi întrucât o cutumă islamică spunea să nu sădeşti în solul furat.

Educaţie

Autoarea îşi consideră naraţiunea „basmul celei mai neobişnuite familii afgane. Familia unui anticar este un lucru ieşit din comun într-o ţară în care trei sferturi din populaţie nu ştie nici să scrie, nici să citească”. Iată trei curiozităţi educative:
Vandali afgani au supravieţuit căderii talibanilor deoarece au jefuit ulterior Biblioteca
Naţională de unde au furat manuscrise vechi de sute de ani. O parte dintre ele au ajuns ulterior pe preţuri derizorii în mâinile personajului nostru, anticarul kabulean.
Modul în care se învaţă alfabetul sub regimul taliban: „I este de la Israel, duşmanul
nostru; J este de la Jihad, scopul nostru în viaţă; K este de la Kalaşnikov, noi vom învinge; T este de la taliban”” Războiul este tema centrală şi în manualele de matematică. Băieţii făceau calcule nu cu mere şi prăjituri, ci cu gloanţe şi Kalaşnikov-uri. Dacă un glonţ poate extermina 10 necredincioşi, de câţi o să scăpăm cu o duzină de gloanţe?
Un sfert din copiii afgani mor înainte de a ajunge la vârsta de 5 ani de pojar, oreion, friguri, diaree. Mulţi părinţi consideră că nu trebuie să le administreze copiilor nimic, că boala va trece de la sine.

stroke.ro

stroke.ro

Anticarul, oricât de citit şi progresist ar fi el pentru locurile acelea, e un patriarh tiranic, care preferă să îşi ţină copiii la muncă, decât să-i trimită la şcoală. Un puşti obraznic de 17 ani se crede îndreptăţit să le vorbească de sus mamei şi surorilor lui doar pentru că e bărbat. O adolescentă care s-a dus în parc (singură!) cu un băiat e considerată “târfă” şi bătută cu o sârmă. Altă fată (cea mai mică a anticarului) îi slugăreşte toată viaţa pe ceilalţi şi nu are curaj să se înscrie la şcoală şi să viseze la un viitor mai bun. Viitorul femeilor afgane este unul singur: soţie, mamă, servitoare în casă.

Doar câteva femei au îndrăznit, după căderea talibanilor, să renunţe la burka şi să se întoarcă la slujbele lor, în general de profesoare, deşi burka fusese iniţial un port al familiei regale şi al celor bogaţi, nicidecum unul tradiţional. Când anticarul, om la vreo 50 şi ceva de ani, decide să-şi ia o a doua soţie (la vreo 18 ani) din chiar propria lui familie, el este în dreptul lui, chit că celelalte femei nu sunt de acord cu asta. Pentru că cel care are banii stăpâneşte.

În orice caz, cartea merită citită, aşa cum merită mai toate pe acest subiect, mai ales pentru cei care vor să înteleaga ţara, religia şi oamenii aceştia atât de diferiţi de noi.

Închei cu o poezie (“landay”, care înseamnă “scurt”) a unei poete afgane despre căsătoria de pe la ei:

Oameni cruzi, îl puteţi vedea pe bătrânul
ce se îndreaptă spre patul meu
şi mă întrebaţi de ce plâng şi-mi smulg părul.

Oh, Allah, încă o dată m-ai aruncat într-o noapte întunecată
Şi din nou tremur din cap până în picioare.
Trebuie să păşesc în patul pe care-l urăsc.

Sursă text: http://www.descopera.ro  – http://tarameainventata.net/lecturi/  – http://www.bookblog.ro  – http://www.bookblog.ro

Nu uitati sa ma urmariti:

Facebook                       YouTube                          Pinterest

Dorinta sufletului

Art Pics Photography

Art Pics Photography

Nu cerșesc atenția nimănui, aceasta este regula mea.
N-am nevoie de lingușitori, de compătimire, de oameni care stau pe fază pentru a-mi critica greșelile.
Îmi vindec singură rănile, mă plimb cu genunchii juliți sub soare și nu-mi pasă de părerile celorlalți. La un moment dat oamenii nu-ți dau de ales: pierzi încrederea, nu mai ai chef de jocuri puerile, nu mai poți pierde timp cu bârfe și impresii.
Suport durerea cât pot eu, sunt zile în care plâng, zile în care mă simt puternică dar niciodată n-am să mă complac.
Vreau mai mult, vreau să dispară rănile și să merg înainte.
Vor arunca cu pietre, mă vor lovi cu priviri, dar cui îi pasă? Nu mă vindecă vorbele altora, mă vindecă perseverența mea.

Sursa text – Maria Cristiana Tudose
Eu Sunt Femeie

Nu uitati sa ma urmariti:

Facebook                       YouTube                          Pinterest